ISTORICUL NOŢIUNILOR MATEMATICE
Sec.
18 î.e.n. mesopotamienii creează primele
tabele de înmulţire;
sec.
6 î.e.n.
este cunoscută asemănarea triunghiurilor de către Thales;
Sec.
5 î.e.n. pitagorienii introduc noţiunile de
număr prim, număr compus, numere relativ prime, numere prime perfecte;
Sec. 4 î.e.n.
Aristotel (384-322 î.e.n) filozof grec a
introdus noţiunile de perimetru, teoremă, silogism.
Sec. 3 î.e.n.
Matematicianul
grec Euclid(330-275 î.e.n ) cel care a întemeiat celebra şcoală
din Alexandria (în 323 î.e.n) a introdus noţiunile de semidreaptă,
tangentă la o curbă, puterea unui punct faţă de un cerc sau sferă, sau
denumirile de paralelogram, poliedru, prismă, tetraedru. A enunţat teorema
catetei şi a înălţimii pentru un triunghi dreptunghic şi a demonstrat
concurenţa mediatoarelor unui triunghi;
Apolonius
din Perga(262-200 î.e.n), unul din cei mai mari geometri ai antichităţii
introduce pentru prima dată denumirile pentru conice, de elipsă, hiperbolă,
parabolă şi noţiunile de focare, normale şi defineşte omotetia şi
inversiunea şi dă o aproximare exactă a lui
cu patru zecimale.
este
dată aria triunghiului în funcţie de laturi sau în funcţie de raza cercului
înscris şi semiperimetru;
Eratostene
din Cyrene(275-195 î.e.n) introduce metoda de
determinare a tuturor numerelor prime mai mici decât un număr dat, metodă
cunoscută sub numele de „Ciurul lui Eratostene”
în
prima carte din „Elementele” lui Euclid este cunoscută teorema împărţirii
cu rest şi „algoritmul lui Euclid” pentru aflarea c.m.m.d.c. a două numere
întregi
85-168
matematicianul grec Ptolemeu prezintă în
cartea sa „Almagest”, pe lângă vaste cunoştinţe de astronomie şi
trigonometrie şi diviziunea cercului în 360 de părţi congruente şi
exprimarea acestora în fracţii sexagesimale.
Sec. 3 s-a dat
formularea teoremei celor trei perpendiculare de către Pappos; acesta
a mai dat şi definiţia conicelor precum şi teorema despre volumul corpurilor
de rotaţie
Sec. 7
sunt
cunoscute regulile de trei directă şi inversă de către Bragmagupta,
matematician indian;
Arhimede(287-212
î.e.n) precursor al calculului integral, a determinat aria şi volumul
elipsoidului de rotaţie şi ale hiperboloidului de rotaţie cu pânze.
1202-
Leonardo Fibonacci (1170-1240) matematician italian introduce notaţia
pentru fracţia ordinară;
1228- Fibonacci
introduce denumirea pentru numărul zero, precum şi sistemul de numeraţie
zecimal. Tot prin opera sa „Liber abaci” sunt introduse pentru dată în
Europa numerele negative, fiind interpretate ca datorii;
1150- este
descrisă extragerea rădăcinii pătrate şi a celei cubice în cartea „
Lilavati” a matematicianului indian Bhaskara(1114-1185), tot el
prezintă şi operaţiile de înmulţire şi împărţire cu numere negative;
1515- rezolvarea
ecuaţiilor de gradul al treilea cu o necunoscută de către Scipio del Fero,
iar mai târziu de Niccolo Tartaglia în 1530, şi pe acelea de gradul
al patrulea de Ludovico Ferrari în 1545. Acestea au fost făcute cunoscute
abia în 1545 de către Girolamo Cardano(1502-1576) în lucrările sale, deşi
promisese autorilor lor să nu le divulge;
1591-matematicianul
francez Francois Viete(1540-1603) introduce formulele cunoscute sub
numele de relaţiile lui Viete;
1614- inventarea
logaritmilor naturali de către John Neper(1550-1617);
1637- este
introdusă noţiunea de variabilă de către Rene Descartes(1596-1650),
cel care a introdus literele alfabetului latin pentru notaţii şi a folosit
coordonatele carteziene (definite după numele său), reducând problemele de
geometrie la probleme de algebră;
1640- este
introdusă denumirea pentru cicloidă de către Galileo Galilei
(1564-1642);
1654- începutul
creării teoriei probabilităţilor datorat corespondenţei dintre Pierre
Fermat(1601-1665) şi Blaise Pascal(1623-1662) şi dezvoltarea
combinatoricii odată cu apariţia lucrării lui Pascal, „Combinaţiones”;
1656-
matematicianul englez John Wallis(1616-1703) introduce simbolul
cu notaţiile
şi a denumirilor de interpolare respectiv mantisă
1670- este
determinat semnul sinusului şi desenată sinusoida respectiv secantoida de
către John Wallis);
1678- este dată
teorema lui Ceva de către Ceva Giovani(1648-1734);
1679- în „Varia
opera mathematica” apărută postum, a lui Pierre Fermat(1601-1665), a fost
dată „Marea teoremă a lui Fermat”, reguli de integrare, definiţia derivatei.
1692- este scris
primul manual de calcul integral de către matematicianul elveţian Jean
Bernoulli(1667-1748)” Lectiones mathematicae de methodo integralium
aliisque”, tipărit abia în 1742 şi de asemenea a mai scris un manual de
calcul diferenţial, descoperit abia în 1920.
„Regula lui l’Hospital” este dată de către Jean Bernoulli
lui Guillaume de l’Hospital pe care acesta o publică în 1696;
1690- este
propusă denumirea de integrală de către Jacques Bernoulli(1654-1705)
1692- sunt
descoperite proprietăţile spiralei logaritmice (Jacques Bernoulli)
1694- este
descoperită curba numită lemniscată, caracterizată de inegalitatea
(1+x)n
1+nx (Jacques Bernoulli);
1696-1697-
introducerea calculului variaţional, punerea problemei izoperimetrelor de
către Jean Bernoulli.
1705- este dată
„Legea numerelor mari” de către Jacques Bernoulli;
1711- realizarea
dezvoltării în serie a funcţiilor ex, sinx, cosx,arcsinx, de
către matematicianul englez Isaac Newton(1642-1727) cel care a pus
bazele calculului diferenţial şi integral concomitent cu Gottfried
Leibniz(1646-1716);
1729- este
demonstrată existenţa rădăcinilor complexe în număr par a unei ecuaţii
algebrice cu coeficienţi reali de către Mac Laurin Colin(1698-1746;
1731- utilizarea
sistemului de axe perpendiculare pentru a determina poziţia unui obiect în
funcţie de cele trei coordonate;
1733- crearea
trigonometriei sferoidale de către Alexis Clairaut(1713-1765);
1735-
Matematicianul elveţian Leonhard Euler(1707-1783) introduce şi
calculează constanta e=
=0,577215..., n→∞;
1739-
introducerea conceptului de integrală curbilinie de către Alexis Clairaut;
1746- relaţia
lui Stewart este demonstrată de Mathew Stewart după ce în
prealabil ea îi fusese comunicată de către Robert Simson în 1735;
1747
este
enunţată problema celor trei corpuri de către Clairaut;
introducerea
metodei multiplicatorilor nedeterminaţi în studiul sistemelor de ecuaţii
diferenţiale de către Jean Le Rond D’Alembert(1717-1783);
1750- Gabriel Cramer
dă o regulă de rezolvare a sistemelor cunoscută sub denumirea de metoda lui
Cramer;
1755- sunt puse
bazele calculului variaţional de către Lagrange(1736-1813) concomitent cu
Euler,
1765- începutul
creării geometriei descriptive de către Gaspard Monge(1746-1818);
1766- crearea
mecanicii analitice de către Joseph Lagrange(1736-1813) cu enunţarea
principiului vitezelor virtuale şi a ecuaţiilor Lagrange;
1767-
demonstrarea iraţionalităţii lui
de către Heinrich Lambert(1728-1777);
1768-
demonstrarea existenţa factorului integrant la ecuaţiile diferenţiale
de ordinul întâi de către D’Alembert;
1771- a fost
dată ecuaţia planului normal şi formula distanţei dintre două puncte din
spaţiu de către matematicianul francez G. Monge;
1775-
introducerea noţiunilor de soluţie generală şi soluţie particulară în teoria
ecuaţiilor diferenţiale de către Leonhard Euler; acesta a introdus şi
funcţia 
- indicatorul lui Euler, precum şi notaţiile e, i, f(x)şi
a creat teoria fracţiilor continue;
1780- au fost
introduse liniile de curbură ale suprafeţelor(G. Monge);
sunt
descoperite funcţiile automorfe de matematicianul francez Henri
Poincare(1854-1912);
1785- a fost
dată ecuaţia planului tangent(G. Monge);
1796- este dată
„Teorema lui Fourier” de determinare a numărului rădăcinilor reale cuprinse
într-un interval, de către Joseph Fourier(1768-183);
1797- este dată
formula creşterilor finite, cunoscută sub denumirea de „teorema lui
Lagrange”;
1798- au fost
considerate cosinusurile directoare ale unei drepte(G. Monge);
este introdus simbolul [.], pentru partea întreagă de către
Arien Marie Legendre
(1752-1833);
1807-, 1822 sunt
date seriile Fourier care au contribuit la crearea teoriei analitice a
căldurii.
1812- este
introdusă seria hipergeometrică de către Carl Friedrich Gauss(1777-1855)
matematician german, cel care a demonstrat teorema fundamentală a algebrei;
1816-1835- Augustin Cauchy(1789-1857),
fondatorul analizei matematice moderne, a enunţat criteriul de convergenţă
al seriilor, criteriu care-i poartă numele, a dat primele teoreme de
existenţă din teoria ecuaţiilor diferenţiale şi al ecuaţiilor cu derivate
parţiale, a introdus noţiunile de afix, modul al unui număr complex, numere
conjugate, transpoziţie;
1820-
introducerea noţiunii de raport anarmonic de către Chasles Michel(1793-1880),
fondatorul geometriei proiective alături de matematicianul francez Jean
Poncelet;
1822
introducerea
funcţiilor Bessel de către Friedrich Bessel;
este
introdusă notaţia pentru integrala definită
, de către Fourier.;
este
propusă denumirea de reprezentare conformă de către Gauss;
cercul
lui Euler sau cercul celor nouă puncte este considerat pentru prima dată de
către Charles Brianchon , Jean Poncelet şi Karl Feuerbach, atribuinduse din
greşeală numele lui Euler acestei teoreme;
1823-1831-
începutul creării primei geometrii neeuclidiene
de către Janoş Bolyai(1802-1860) concomitent şi independent
de cea a lui Lobacevski.
1824-
este
dată denumirea de geometrie neeuclidiană de către Gauss;
Niels
Abel(1802-1829) demonstrează imposibilitatea rezolvării cu
ajutorul radicalilor, a ecuaţiilor algebrice de grad mai mare decât
patru;
1825- Abel
introduce integralele ce-i poartă numele;
1827- este
creată teoria funcţiilor eliptice de către Abel;
1828
sunt
introduse formele fundamentale ale suprafeţelor şi curburii totală a unei
suprafeţe(curbura Gauss) de către Gauss;
demonstrarea
teoremei lui Fermat pentru n=5 de către matematicianul german
Dirichlet (1805-1859);
1830-
este propusă denumirea de grup cu înţelesul
actual de către matematicianul francez Evariste Galois(1811-1832);
1831- definitivarea calculului cu numere complexe
de către Gauss ;
1834-
introducerea noţiunii de factor de discontinuitate, referitor la integralele
1837-
introducerea notaţiilor pentru limite laterale de către Dirichlet şi a
funcţiei care îi poartă numele, funcţia Dirichlet;
W.
Hamilton introduce termenul de asociativitate a unei legi de compoziţie;
1839-
introducerea noţiunii de integrale multiple(Dirichlet);
1840- este dată
o formă a eliminantului a două ecuaţii algebrice de către James
Sylvester(1814-1897), matematician englez;
1841-
descoperirea invarianţilor de către matematicianul irlandez George Bole
(1815-1864);
introducerea noţiunilor de margine inferioară şi superioară
ale unei funcţii, de convergenţă uniformă de către Weierstrass(1815-1897);
1843-
descoperirea cuaternionilor de către William Hamilton (1805-1865);
1845- „Teorema
limită centrală” este dată de matematicianul rus Pafnuti Cebâşev;
1846- Legea
numerelor mari – Cebâşev;
introducerea variabilei complexe în teoria
numerelor imaginare de către D’Alembert;
1847
este
introdus calculul logic de George Boole, creatorul algebrei booleene;
este
introdusă noţiunea de ideal de către Ernest Kummel(1810-1893);
1851-
sunt introduse noţiunile de rang şi signatură a
unei forme pătratice şi sunt propuse noţiunile de matrice şi jacobian(J.
Sylvester);
introducerea sufrafeţelor riemann de către
matematicianul german Bernhard Riemann(1826-1866), lui datorându-se studiul
integralei definite.
1852-
introducerea segmentelor orientate
de către Chasles Michael(1793-188) care a formulat şi
proprietăţile axei radicale a două cercuri precum şi a conicelor şi
cuadricelor.
1853-
Kronecker(1823-1891) introduce notaţia
;
1854- este
introdusă noţiunea de oscilaţie într-un punct de către Riemann care creează
o nouă geometrie neeuclidiană, numită geometria sferică;
1858- crearea
calculului matriceal de către Arthur Cayley(1821-1895) matematician
englez ;
1871 Dedekind
introduce noţiunile de corp şi modul ceeace în limbajul actual exprimă
noţiunile de subcorp şi Z-submodul ale lui C. Tot el introduce mulţimea
întregilor unui corp de numere algebrice, definind şi idealele acestei
mulţimi şi demonstrează teorema fundamentală de descompunere unică a
oricărui ideal în produs de ideale prime;
1872-
introducerea
structurilor de subinel şi modul de către Dirichlet;
introducerea
numerelor raţionale prin tăîeturi de către Dedekind;
1873- Charles
Hermite(1822-1901) demonstrează transcendenţa numărului e=
1874- este dată
denumirea de subgrup de către Sophus Lie(1842-1899);
1874-1897-
crearea teoriei mulţimilor de către Georg Cantor(1845-1918). El a
introdus noţiunile de mulţime deschisă, mulţime închisă, mulţime densă,
mulţime bine ordonată, mulţime numărabilă, punct de acumulare, punct izolat,
produs cartezian, reuniune, intersecţie.
1878- rezolvarea
problemei celor patru culori pentru colorarea hărţilor de către Cayley;
1880-sunt
descoperite funcţiile automorfe de matematicianul francez Henri
Poincare(1854-1912);
1882- Ferdinand Lindemann(1852-1939)
a demonstrat trascendenţa numărului
=3,141592......; (un număr se numeşte transcedent dacă
nu este soluţia niciunei ecuaţii algebrice cu coeficienţi raţionali); tot el
demonstrează imposibilitatea cvadraturii cercului cu rigla şi compasul;
1893- H. Weber, asociază conceptului
de corp, sensul de astăzi, ca o structură cu o lege de grup aditiv şi o
înmulţire asociativă, distributivă şi în care orice element e inversabil;
1897-
introducerea denumirii de inel de către
Hilbert(1862-1943);
1899
-axiomatizarea geometriei de către David Hilbert;
1900-
introducerea axiomatică a numerelor
întregi(D.Hilbert);
1905-
este introdusă noţiunea de distanţă între două mulţimi închise de către
matematicianul român Dimitrie Pompeiu(1873-1954);
1910-
este introdusă denumirea de funcţională de către Jacques Hadamard
(1865-1963), unul din fondatorii analizei funcţionale;
1912 -este
descoperită noţiunea de derivată areolară(Pompeiu)
1927-s-a
stabilit formula Onicescu referitoare la geodezice dată de Octav Onicescu(1892-1983);
1928
-este introdusă funcţia areolar-conjugată de
către matematicianul român Miron Nicolescu(1903-1975);
1933
-introducerea funcţiilor convexe de ordin superior de către Tiberiu
Popoviciu(1906-1975);
1936
-Matematicianul român Gheorghe Mihoc(1906-1981)
dă o metodă cunoscută sub numele de metoda Schulz-Mihoc, de determinare a
legilor limită ale unui lanţ Markov;
1941
-teorema lui Moisil referitoare la geodezicele
unui spaţiu riemannian este introdusă de Grigore Moisil(1906-1973);
1944 -este
introdusă în domeniul algebrei moderne noţiunea de signatură de către
matematicianul român Dan Barbilian(1895-1961);
1950 -este
introdusă noţiunea de 
- derivată de către Dan Barbilian;
1996 -celebra
conjectură a lui Fermat este demonstrată de către Andrew Wiles de la
institutul Isaac Newton din Cambridge.
2000 -este
determinat cel mai mare număr prim 26972593-1, având două
milioane de cifre, obţinut cu ajutorul a 20 de mii de calculatoare puse în
reţea;
PROFESOR. STAN ADRIAN
GRUPUL
ŞCOLAR TEHNIC „SF. MC. SAVA”, BERCA
BIBLIOGRAFIE.
1: N.
Mihăileanu- Istoria matematicii,vol.1,vol2., Editura Ştiinţifică şi
enciclopedică; Bucureşti,1974/ 1981;
2: Vasile
Bobancu- Caleidoscop matematic, Editura Niculesu;
3. Neculai
Stanciu, 100 de probleme rezolvate. Editura Rafet;
4. Mică
enciclopedie matematică, Editura Tehnică, Bucureşti
BluePink 
